CETATI DACICE IN MOLDOVA

Burebista scrie „

Puţine lucruri se ştiau înainte despre cetăţile dacice de pe teritoriul Moldovei. Cercetările întreprinse în trecut au scos la lumină câteva importante aşezări, toate însă mai mult de caracter civil decât militar.

 

Aceasta făcea să se creadă că teritoriul dacic de la răsărit de Carpaţi era lipsit de cetăţi puternice, cu ziduri de piatră, construite în felul celor din munţii Transilvaniei, în regiunea subcarpatică a Moldovei, puteau fi considerate totuşi ca cetăţi dacice, cea descoperită la horodiştea de la Calu (raion Piatra Neamţ) şi cea de pe Titelca de la Tiseşti (raion Tîrgu Ocna), construite pe înălţimi şi fortificate în mod natural, ambele din secolul I î.e.n. — I e.n. Nici una însă nu a atins tehnica superioară, caracteristică cetăţilor dacice din Transilvania, în special a celor din Munţii Orăştiei. La marginea oraşului Piatra Neamţ se găsesc două înălţimi ce domină depresiunea oraşului şi valea Bistriţei şi care ascund importante ruine din vremea celei mai strălucite epoci din istoria poporului dac. încă în anul 1904, pe înălţimea Cozla, de de-asupra oraşului, au fost descoperite urme de zidărie şi fragmente ceramice dacice. Cetatea dacică de pe Cozla astăzi este complet dispărută în urma lucrărilor de amenajare a parcului şi a construcţiilor moderne, încât singura cetate, care a mai putut fi cercetată în bune condiţii, este cea de pe înălţimea Bâtca Doamnei. Cetatea dacică de pe Bâtca Doamnei se găseşte la cea 4 km vest de Piatra Neamţ, la 457 m altitudine absolută, ridicându-se cam la 140 m de la nivelul actual al Bistriţei. Înălţimea este ultima prelungire spre nord a Muntelui Doamnei, ieşind înspre râul Bistriţa întocmai ca un bastion ce pare să închidă această vale. De sus se deschide o largă perspectivă, atât înspre depresiunea unde se află acum Piatra Neamţ, cât şi înspre lunca Bicazului care se pierde la poalele muntelui. Această întăritură naturală era admirabil apărată de pantele aproape verticale ce mărgineau cetatea dinspre răsărit, pe unde curge pârăul Doamnei iar dinspre miazănoapte de râul Bistriţa, în vederea apărării era necesară fortificarea numai a laturilor de sud şi vest, singurele pante mai accesibile la urcuş. Accesul se făcea printr-o şea îngustă, întocmai ca o punte, ce urcă domol înspre Bâtca Doamnei, în urma cercetărilor întreprinse în anii 1961 — 1962 s-a ajuns la surprinzătoarea şi importanta descoperire a unui zid de piatră ce închidea accesul dinspre sud. Acest zid, în grosime de 3,50 m, era format, la exterior, din blocuri de piatră de stâncă, dintre care unele uşor fasonate prin dăltuire.

In felul acesta faţa exterioară a zidului se apropie de maniera unui opus quadratum. Emplectonul era format din pietre de stâncă şi, întocmai ca şi blocurile, erau bine prinse cu ajutorul unui liant de lut. In spatele acestui zid, pe prima terasă, apare o îngrămădire de blocuri şi pietre de stâncă, ceea ce presupune existenţa unei construcţii masive, foarte probabil, un bastion în vederea apărării intrării, care se găseşte puţin mai jos. Panta de vest era apărată de acelaşi zid, care cotea în direcţia nord, iar ceva mai jos, ca o incintă exterioară a cetăţii, printr-o lungă palisadă.

Cea de-a doua însemnată descoperire, din campania de cercetări a anului 1961, este sanctuarul de pe terasa de sud a cetăţii. Aici, în afara zidului, dar foarte aproape de acest zid, s-au aflat, la distanţe egale, patru „tamburi” de formă rotundă, care formau aşa zisul sanctuar, construcţie caracteristică majorităţii cetăţilor dacice cu ziduri de piatră. Este primul sanctuar dacic aflat în afara ariei de cultură a cetăţilor dacice din sud-vestul Transilvaniei. In anul 1962, într-un nivel mai vechi, s-a aflat cel de al doilea sanctuar, distrus în parte cu ocazia construirii bastionului. De data aceasta sanctuarul era format din patru aliniamente de tamburi, având, ca şi în cazul precedent, aceeaşi dispoziţie şi orientare, întocmai ca la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, interiorul, la adăpostul zidului, era ocupat de mai multe locuinţe cu temelie de piatră şi cu pereţii groşi de bârne şi lut, înăuntru cu o vatră, de cele mai multe ori, de formă rotundă. Locuinţele, dispuse pe platou şi pe cele câteva terase, se găseau la o oarecare distanţă, evitându-se astfel tendinţa de aglomerare a edificiilor şi a construcţiilor dependente.

Materialul ceramic este produsul cunoscut al olăriei dacice din secolul I î.e.n. — I e.n., epoca de maximă înflorire a culturii materiale dacice.

Spre deosebire însă de ceramica aflată în aşezările civile dacice, contemporane cu cetatea de pe Bâtca Doamnei, aici apare o ceramică ce poate fi regăsită în deosebi în cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, atât în ce priveşte maniera confecţionării cât şi decorarea. Nu lipsesc însă nici produsele de import helenistic sau roman, printre care menţionăm amforele, ulcioraşele şi un frumos vas de bronz aurit. Obiectele de metal în majoritatea lor sunt unelte agricole, în special coase, seceri, şi fiare de plug şi într-o redusă cantitate armele (un vârf de lance şi de săgeată). Tot aici mai amintim câteva unelte meşteşugăreşti pentru fierărie (o nicovală, cleşte, dorn) şi pentru dulgherit (tesle de mână, securi, sfredele, dălţi), în genul celor din depozitele de la Grădiştea Muncelului. Restul materialului feros constă din piroane, cuie, crampoane, cârlige. Remarcăm totodată numărul relativ ridicat al râşniţelor rotative, aflate mai ales în interiorul locuinţelor. Câteva fibule de argint, bronz şi fier completează acest inventar.

In concluzie, cercetările din aceşti ani ne pun în faţa unei puternice cetăţi dacice, nebănuite încă şi unică până acum pe teritoriul Moldovei, dar îndeajuns de asemănătoare, atât în ce priveşte tehnica, cât şi planul arhitectural al fortificării, cu cetăţile dacice cunoscute pe teritoriul Transilvaniei, în special în Munţii Orăştiei. Atât poziţia înaltă şi dominantă a cetăţii, felul de dispunere cu un platou central şi mai multe terase, ca şi întărirea cu zid de piatră şi de pământ a pantelor accesibile, aminteşte întru totul de felul de construcţie al cetăţilor dacice din Transilvania. Natura locului cât şi maniera lucrărilor de întărire ne pun în faţa unui adevărat burg dacic. Cele două sanctuare, din aliniamente de tamburi, sunt încă o dovadă că şi aici a stat aceeaşi idee de manifestare a unei credinţe întâlnită în cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. Cu toate că cetatea dacică de pe Bâtca Doamnei este lipsită de acea monumentalitate de care dau dovadă majoritatea cetăţilor dacice din Transilvania, totuşi şi aici constatăm că s-a răsfrânt aceeaşi idee a unei înalte culturi dacice, care, după câte se vede, a fost atât de unitară, din Transilvania până în Moldova. Amenajarea ordonată

a teraselor, evitarea aglomerărilor în planul construcţiilor din interiorul cetăţii, grija pentru curăţenie din preajma locuinţelor, totul arată că şi aici, ca şi în Munţii Orăştiei, domnea aceeaşi ordine şi unde mentalitatea vechiului cadru a unei societăţi gentilice a fost deja depăşită. De data aceasta se poate vorbi de existenţa unor noi relaţii şi la dacii răsăriteni, iar începuturile unei orânduiri de tip sclavagist sunt bine ilustrate şi deci existente şi pe teritoriul Moldovei.

Dintr-o scurtă notă pe care o datorăm lui Plutarch (Ant. 63), suntem informaţi că prin anii 32—31 î.e.n., Marcus Antonius cere sprijinul regelui get Dicomes împotriva lui Octavianus, cu care în curând avea să se înfrunte în cunoscuta luptă de la Actium. Ţinând seama de legăturile pe care le putea avea atunci Antonius cu populaţia de la nord de Haemus (Munţii Balcani), credem că puternicul Dicomes stăpânea la nordul Dunării de Jos, cuprinzând Moldova de azi. Faptul că ajutorul acestuia era solicitat de ultimii romani republicani, care îşi puseseră cele mai de pe urmă speranţe în duşmanul lui Octavianus, ne face să credem că Dicomes era conducătorul acestor daci de la răsărit de Carpaţi, avându-şi reşedinţele fortificate în aceste locuri ferite de pe valea Bistriţei şi nu în Câmpia Munteană, după cum se susţine şi azi.

Există totuşi şi unele deosebiri, mai cu seamă în ceea ce priveşte tehnica zidului de incintă, faţă de zidul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Zidul de pe Bâtca Doamnei nu este construit în maniera aşa zisului murus dacicus. Lipsesc aici blocurile masive, cu aşa numitele „babe” pentru fixarea bârnelor. Pe Bâtca Doamnei în schimb liantul de lut a avut acelaşi rol pe care l-au avut bârnele la cetăţile dacice din Transilvania. Zidul aici este apoi ceva mai gros decât la cetăţile amintite, unde rareori un zid depăşea grosimea de 3 m. Tehnica zidului de pe Bâtca Doamnei aminteşte întrucâtva de zidurile unor oppida celtice, deşi în cazul nostru nu este propriu zis un murus gallicus. Dar o asemenea tehnică, destul de simplă de altfel, s-a constatat în numeroase cazuri şi la zidurile oraşelor greceşti de pe coastele de nord şi de vest ale Mării Negre, caracteristice pentru epoca helenistică, deşi nu este mai puţin adevărat, că ziduri, lucrate într-o manieră destul de apropiată, s-au aflat şi la unele cetăţi dacice din Munţii Orăştiei (Blidaru, Piatra Roşie şi probabil Covasna din Secuime). Construcţiile apoi din interiorul cetăţii folosesc mai puţin material feros faţă de cum s-a folosit la edificiile din Munţii Orăştiei. De asemenea, lipsesc ţiglele şi cărămizile, dar acestea nu sunt peste tot întâlnite în cetăţile dacice din Transilvania, In ce priveşte cronologia, analiza materialului arheologic, în special ceramica şi fibulele, precum şi două monede romane, ne permite să vedem că viaţa care s-a desfăşurat aici este cuprinsă între secolul I î.e.n. şi până în primii ani ai secolului II e.n., şi deci cetatea de pe Bâtca Doamnei este contemporană cu cetăţile dacice din Munţii Orăştiei şi a împărtăşit aceeaşi soartă. Ne putem gândi la eventualitatea că începuturile să fie legate de vremea lui Burebista, când s-a construit un zid cu palisadă, a cărui urme au fost constatate sub zidul de piatră. Materialul arheologic aflat în acest nivel nu ne îngăduiesc presupunem când şi cu ce ocazie a încetat să mai existe vechea cetate, care, în urma unui incendiu, a sfârşit în mod violent. Ar putea fi în legătură cu anumite importante evenimente de ordin extern, care să fi avut loc pe la sfârşitul secolului I î.e.n. sau în cursul secolului următor şi atunci am putea avea în vedere acţiunea lui Tib. Plautius Silvanus Aelianus la nord de Dunăre, între anii 62—66, sau la războaiele dacice de pe timpul lui Domiţian, anii 87—88. A început îndată o refacere printr-o reamenajare şi lărgire a teraselor cu locuinţe distruse şi prin mari lucrări de fortificaţii cu ziduri şi turnuri de piatră, în locul vechii incinte, care nu mai corespundea noilor necesităţi strategice de apărare. Probabil că tot acum a fost ridicată şi palisada de pe panta de vest. Credem că sfârşitul acestei noi cetăţi cu zid de piatră, tot atât de violent ca şi primul, dar care de data aceasta a pus capăt oricărei continuităţi, să fie legat de războaiele dacice de pe timpul lui Traian, mai curând cel de al doilea război (105—106) decât primul. Din câteva scene de pe Coloana lui Traian s-au putut identifica lupte şi asedii de fortificaţii dacice, care oferă posibilitatea de a fi plasate în răsăritul Daciei. De altfel descoperirea din vara anului 1962 a unui castru roman de pământ, cu caracter temporar, de felul celor din Munţii Orăştiei, la cea 2 km nord de Bâtca Doamnei, ne îngăduie să întrevedem această posibilitate. Inscripţia din Corinth pusa în amintirea lui C. Caelius Martialis, care a luat parte la cel de al doilea război dacic, ne spune : secunda expeditione qua universa Dacia devicta est. Este deci vorba de Dacia istorică, Dacia din timpul lui Decebal, şi nu Dacia în sensul provinciei de mai târziu.

Stăpânirea romană la răsărit de Carpaţi, pe o perioadă însă destul de limitată, din informaţiile sigure de care dispunem, nu s-a putut produce înaintea primului război dacic (101 — 102) purtat de Traian. încercarea de a data cunoscutul papirus Hunt în anul 99 e.n., din care dată s-ar deduce că localitatea Piroboridava din sudul Moldovei şi Buridava din Oltenia au aparţinut la imperiu înaintea războaielor dacice purtate de Traian, nu ni se pare îndeajuns de argumentată şi este într-o flagrantă contradicţie faţă de toate ştirile de care dispunem până acum. Săpăturile efectuate în castellum roman de la Bărboşi (la nord de Dunăre, lângă Galaţi, aproape de vărsarea Şiretului), din anii 1959—1962, au dovedit în condiţii stratigrafice perfect de clare, că pe înălţimea Tirighina se găsea la început o cetăţuie dacică, întărită cu un val de pământ. Ceramica dacică şi cea de import, ca şi o monetă de argint histriană, permit ca începuturile cetăţui dacice să fie fixate în secolul I î.e.n. (cel mult sfârşitul secolului II î.e.n.). Cetăţuia dacică de la Bărboşi a sfârşit apoi în urma unui puternic incendiu, a cărui urme sunt destul de evidente. Monedele romane aflate în acest nivel dacic sunt din vremea lui Augustus şi continuă apoi seria neîntreruptă până în anii domniei împăratului Nero (54—68 e.n.). N-ar fi exclus deci ca sfârşitul acestei cetăţui să fie pus în legătură cu acţiunea guvernatorului Moesiei Tib. Plautius Silvanus Aelianus în regiunea de la nord de Dunăre, a cărui rezultat a fost mutarea forţată a celor 100.000 de transdanubieni la sud de Dunăre şi care a avut loc prin anii 62—66 e.n.

în legătură cu problema vechimii stăpânirii romane la nord de Dunăre, în partea de sud a Moldovei, se pune întrebarea dacă acest castellum de la Bărboşi, datează dintr-o perioadă mai veche decât anii 101 —102, primul război dacic (eventual 105—106 cel de al doilea război dacic), sau numai începând cu aceşti ani ? Săpăturile din anii 1959 —1962 au arătat că peste nivelul dacic apare un nivel roman, marcat prin ziduri de piatră (cu şi fără mortar), ţigle, cărămizi, olane şi fragmente ceramice, încă nu s-a putut vedea dacă acest prim nivel roman urmează îndată după distrugerea cetăţuii dacice sau dacă nu cumva există o întrerupere, în cazul că a existat totuşi un hiatus atunci el nu pare să fi cuprins o perioadă de timp prea îndelungată. Dar pentru nici una din aceste două posibilităţi încă nu dispunem de observaţii suficiente, în ce priveşte fazele de existenţă ale acestui castellum de pe înălţimea Tirighina de la Bărboşi, care, după cum spuneam, suprapune o cetăţuie dacică, din punct de vedere stratigrafie, acolo unde straturile nu prezintă urme ulterioare de deranjare, situaţia stratigrafică se prezintă în felul următor. Peste dărâmăturile locuinţelor, a vetrelor şi a gropilor dacice, apare îndată primul nivel roman, fiecare cu urme puternice de incendii. O cronologie pentru cel mai vechi nivel roman nu s-a obţinut. Cea mai veche monetă post-neroniană, aflată pe Tirighina, este un as de bronz de la împăratul Vespasian16. Dar deoarece nu se cunosc condiţiile în care a fost găsit, numai pe baza acestei descoperiri, nu putem trage nici o concluzie cu caracter valabil. Restul monedelor din cele două nivele romane se înşiră, aproape fără întrerupere, de la Traian (98—117) până la Claudius II Gothicus (268—270). Monedele însă, în majoritatea lor, fiind aflate în nivele romane care prezintă urme de deranjare, nu s-a putut întotdeauna ajunge la o situaţie cronologică clară. Totuşi nivelul II putem presupune că datează începând cu Filip Arabul (244—249), iar monedele în majoritatea lor fiind emisiuni de la Gallienus (253—268) şi Claudius II Gothicus (268—270). In sfârşit, pe înălţimea Tirighina a mai fost surprins un ultim nivel roman (nivelul III), aproape de suprafaţă, anume, un turn poligonal şi material caracteristic pentru prima jumătate a secolului IV. Două monede, din descoperiri mai vechi, la rândul lor întăresc această datare. Revenind la datarea celui mai vechi nivel roman (nivelul I), materialul arheologic aflat aici nu pare a fi mai vechi decât primii ani ai secolului II deci anii de domnie ai împăratului Traian. Acest lucru pare a fi confirma de faptul că cele mai vechi monede aflate pe Tirighina (facem abstracţie de moneda lui Vespasian), în număr mai mare, sunt emisiunile împăratului Traian. De asemenea, cel mai vechi monument epigrafic aflat aici este tot o inscripţie din vremea acestui împărat. Deci, această constatare trebuie să o avem în vedere când vorbim despre începuturile unui castellum roman pe înălţimea Tirighina de la Bărboşi şi cu alte cuvinte, ca un rezultat al războaielor dacice, cea mai veche stăpânire romană în partea de sud a Moldovei.

După Traian apoi, la sfârşitul domniei lui Hadrian, sau poate în primii ani de domnie a urmaşului său Antoninus Pius, pe lângă acest castelum de pe Tirighina, care se dovedeşte a fi neîncăpător, se construieşte un mare castru de piatră, apărat de două şanţuri, care va închide în interiorul său acest castellum. S-ar putea ca tot acum să aibă loc şi ridicarea valului de pământ Şerbeşti-Tuluceşti, adevăratul limes roman din sudul Moldovei şi care, începând cu Hadrian sau urmaşul său, stabilea pentru mai multă vreme limita teritoriului roman din sudul Moldovei. Dacă ţinem seama de alte lucrări de acest gen, datorite planurilor strategice defensive concepute de către Hadrian, putem pune pe seama acestuia iniţiativa ridicării valului de pământ din sudul Moldovei.

La acest restrâns teritoriu format de unghiul Prut-Siret-Dunăre se reduce stăpânirea romană în Moldova după moartea lui Traian unde, la adăpostul valului şi a castrului de la Bărboşi s-a putut dezvolta o viaţă civilă aproape orăşenească. Numele antic al castrului nu pare să fi fost Dinogetia, ci mai de grabă Piroboridava. Nu se mai poate susţine acum că Piroboridava corespunde cu aşezarea dacică de la Poiana-Tecuci, căci aceasta încetează să mai existe spre sfârşitul secolului I e.n. O inscripţie din prima jumătate a secolului III e.n. dovedeşte însă existenţa localităţii Piroboridava şi într-o vreme mai târzie. Totodată, după indicaţiile coordonatelor lui P t o 1 e m e u, ca şi după cea mai veche hartă care însoţeşte textul Geografiei acestuia, Piroboridava poate fi localizată pe Siret în apropiere de Dunăre, deci nu departe de acest fluviu.

Cercetările întreprinse la cetăţile dacice de la Piatra Neamţ dovedesc însă că cucerirea lui Traian s-a efectuat pe un spaţiu ce depăşea teritoriul ocupat şi organizat de romani în extremitatea de sud a Moldovei. Această ocupare a fost însă condiţionată numai de motive de ordin strategic, pentru a pune capăt oricărei încercări de organizare a rezistenţei din partea dacilor răsăriteni. Nu putem deocamdată aprecia care a fost limita nordică a acestui teritoriu cucerit. Oricum stăpânirea romană în restul Moldovei a fost de scurtă durată. Până acum nu avem nici cea mai mică dovadă că romanii ar fi avut intenţia de a se stabili în regiunea cuprinsă între Prut şi Carpaţi, cu excepţia teritoriului castrului şi a aşezării civile de la Bărboşi. Totodată, este greu de admis, până la alte probe, că poziţiile ocupate de romani în restul Moldovei să fi fost părăsite, întocmai ca şi cele din Muntenia de-abia la începutul domniei lui Hadrian (anul 117). Constatările noastre ne arată însă că începând cu anii secolului II, dacii de la răsărit de Carpaţi, puşi sub un sever control roman, nu se vor mai putea fortifica cu cetăţi de felul celor de pe Bâtca Doamnei sau Cozla, luând astfel o dezvoltare, din ce în ce mai mare, aşezările deschise de pe terasele văilor, cum sunt cele din apropiere, de la Dărmăneşti şi Lutărie, nu departe de fostele cetăţi, a căror ruine mai aminteau de gloria trecută.

 

Notă: de NICOLAE GOSTAR”

Anunțuri
  1. daca ai pune si niste imagini,ar fi mult mai bine,multumesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: