Indispensabila Getica

Dada Mamusa

“şi architectul Traian biruind pe Decebal, clădi în munţii Dacilor cetate nouă. Dar zidul romanilor nu putea ţine fără suflet închis între pietrele lui. Şi regele Decebal închise de buna voe viaţa lui nemuritoare în temeliile cetăţii sprijinind-o temeinic”

Getica, opera de căpătîi a lui Vasile Pârvan (1882-1927) a fost prezentată ca memoriu de specialitate în şedinţa din 27 iubie 1924 a Academiei Române şi a fost tipărită în 1926, în seria III, tomul III al Memoriilor Secţiunii Istorice a Academiei, publicate de editura Cultura Naţională. Aceasta ediţie a fost însoţită de 462 de figuri, 43 de planşe şi 4 hărţi.

Vasile Pârvan în calitate de profesor istorie antică şi epigrafie la Universitatea din Bucureşti şi de director al Muzeului Naţional de Antichităţi, a format valoroşi arheologi, selectînd tineri studioşi, care au contribuit apoi la constituirea unei şcoli moderne de arheologie (Ion Nestor, Radu Vulpe, Gheorghe Ştefan, Dumitru Tudor, Vladimir Dumitrescu, C.S. Nicolăescu-Plopşor, Dumitru Berciu); a organizat Şcoala română din Roma, instituţie pentru perfecţionarea tinerilor arheologi şi istorici, şi a iniţiat şi condus apariţia anuarelor acesteia „Ephemeris Dacoromana” şi „Diplomatarium Italicum” precum şi prima serie a revistei Dacia (1924), anuar în care fiind publicate studii numai în limbi de circulaţie internaţională, a contribuit şi contribuie la integrarea rezultatelor arheologiei româneşti în circuitul informaţional internaţional.

Prin publicarea marilor sinteze: Getica. O protoistorie a Daciei (1926) şi Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene (apărută postum – 1928 – la Cambridge şi tradusă apoi în limba română, în mai multe ediţii – prima în 1937), iniţierea săpăturilor în mai multe cetăţi antice din Dobrogea, mai ales la Histria, coordonarea cercetărilor arheologice din Muntenia şi Oltenia, în aşezări reprezentând epoca neolitică, epoca bronzului şi La Téne-ul geto-dacic se realizează prima sinteză arheologică pe baze ştiinţiifice realizată de un român privind istoria — respectiv arheologia — spaţiului carpato-dunărean.

Opera marelui învăţat cuprinde :

• „M. Aurelius Versus Caesar şi L. Aurelius Commodus” (1909)

• „Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman” (1911)

• „Cetatea Tropaeum” (1912)

• „Începuturile vieţii romane la gurile Dunării” (1923)

• „Getica” (1926)

• „Dacia. Civilizaţiile antice din regiunile carpato-danubiene” (postumă–1928, în limba engleză, traducere în română 1937, 1957, 1958)

Cercetările iniţiate de Vasile Pârvan între 1911—1927 au avut ca rezultat realizarea a numeroase lucrări de sinteză, activitate ce are ca apogeu Getica. O protoistorie a Daciei, unde se încerca pentru prima oară introducerea originii si evoluţiei culturii şi civilizaţiei traco-getice în circuitul istoriei universale. Opera fundamentală şi-a primit numele după titlul mai vechi al monografiei istorice scrise de grecul Criton, medicul lui Traian —şi a constituit un eveniment de maximă importanţă şi cu un profund impact asupra culturii româneşti ante-belice.

Concepţia lui Vasile Pârvan asupra istoriei depăşeşte cadrul precis delimitat al filozofiei istoriei cum a fost de pildă dezvoltat de A.D. Xenopol, lucrarea fiind recunoscută prin valoare monumentală, atît datorită dimensiunilor considerabile cît şi prin aportul de noi idei, noi tipuri de abordare şi mai ales prin modul de gândire istorică relevat.

Şcoala de arheologie românească îşi întemeiază progresul remarcabil tocmai pentru că, plecând de la premisele stabilite de Vasile Pârvan şi folosind volumul din ce în ce mai mare de informaţie acumulat în prima jumatete a secolului XX a reuşit o evoluţie marcantă, reuşind astfel să redea o imagine mult mai completă decît cea la care ajunsese, la vremea lui, Pârvan.

În a doua parte a secolului XX, odată situaţia geopolitică europeana stabilită, noul regim comunist din România, a considerat că istoria în ansamblu şi arheologia indirect, îi pot oferi o legitimare în trecut, îngăduind pe acest fundament un curs ascendent al cercetării istorice, permiţând sau mai bine zis acceptînd creşterea volumului de informaţie istorică, cu un conţinut mult mai variat şi mai amănunţit. Acest lucru ar fi trebuit să ducă în mod logic la apariţia mai multor lucrări de talia Geticii, fapt care însă nu s-a întîmplat din păcate. Se poate spune că acest lucru nu s-a petrecut tocmai din cauza acumulării foarte mari de date, repet, ample şi variate, atît în ce priveşte arheologia românească cît şi cea universală, aspect care a determinat revizuirea multor axiome de bază ale istoriei şi chiar a unor principii metodologice. Plurivalenţa acestui volum de date s-a dovedit a fi cu dublu tăiş, nemaipermiţînd încadrarea în vechile sisteme de referinţe şi reclamînd imperios conceperea unor noi structuri de asimilare a informaţiilor, de catalogare a lor şi în final de valorificare a imensului tezaur arheologic pe care istoria ni-l dă în dar.

După cum se observă, tocmai complexitatea acestei stări de fapt face ca improbabilă apariţia unei noi sinteze dacă nu de talia, măcar de impactul Geticii. Totuşi putem aprecia că mulţimea de lucrări specialitate, monografii, studii specializate pot să se constituie în termenul general de „schiţe sintetice” , rămînind o problemă de timp ca un om sau un colectiv de specialişti să le reunească între două coperţi ale unei singure cărţi, metaforic vorbind, şi astfel opera marelui arheolog care a fost Vasile Pârvan, să îşi gasească succesiunea. Oarecum legat de acest aspect însăşi maestrul spune în Idei şi forme istorice, „noi nu vom face nimic complet, ci de abia vom curăţi drumul pentru alţii”, lucru cu atît mai întemeiat cu cît vine de la un om care a a pornit de la ideea că totul trebuie reluat de la capăt, investind în aceasta un efort uriaş de investigaţie şi sinteză.

Se poate spune, fără teama de a greşi, că indiferent dacă informaţia este uşor desuetă şi mult îmbogăţită de descoperirile mai noi, descoperiri care astăzi sunt privite din unghiuri de vedere mult mai largi şi mai complexe şi chiar dacă sistemele de refe¬rinţă s-au schimbat, Getica rămâne o carte clasică de gîndire istorică, un punct de referinţă de care nici o altă gîndire arheologică nu poate face abstracţie, un punct de plecare în noi reconstituiri şi exegeze.

* *

Cartea este structurată în şase capitole încheiate fiecare cu o sistematizare a interpretărilor şi reconstituirilor rezultînd un tablou de ansamblu pentru ca un al şaptelea capitol de concluzii să rezume toate capitolele anterioare constituindu-se într-o sinteză de amploare. Prin notele adăugate textului lui Pârvan s-a încercat tipărirea unei ediţii critice tocmai pentru a sublinia importanţa impusă de reperul care este Getica în istoriografie şi în arheologie.

Primul capitol face legătura între teritoriul Daciei şi periodizarea general euro¬peană şi explică schimbarea culturală petrecută la limita dintre epoca Bronzului şi Hallstatt, sunt stabilite cronologic migraţiile cimmerienilor şi sciţilor—secolul X-VI a.Chr. —idee regăsită şi la Paul Reinecke sau Ion Nestor, şi sunt considerate efectele acestor migraţii asupra Daciei, totul privit prin prisma modificărilor care au afectat aspectul etno-cultural local. Vasile Pârvan subliniază caracterul de insule etnice ale infiltrărilor scitice, constată şi dovedeşte rapida lor difuzie în masa autohtonă.

Capitolul al II-lea al Geticii constituie o recapitulare a informaţiilor literare despre geto-daci, comparate cu date arheologice, reuşind astfel să schiţeze un cadru-schemă rămas în linii generale aproape intact până azi dacă admitem că a fost preluat de aproape toţi istoricii următori. Constructul modern de geto-daci uzat de autor, desemnează ramura nordică a tracilor, mai exact grupul de traci care locuiau la nord de Balcani. În acest sens termenul a fost folosit de Vasile Pârvan—mai înainte însă de Grigore Tocilescu în sens lingvistic- şi ulterior de următoarele generaţii de cercetători. Apariţia geto-dacilor în istoria scrisă o datorăm lui Herodot care a notat despre o situaţie socio-istorică potrivită timpului său, lucru uşor de remarcat şi în izvoarele mai târzii care au preluat informaţiiile de la „părintele istoriei”, preluări prea puţin modificate sau adaptate realităţii istorice, obligându-ne la o prudenţă aproape critică.

Herodot îi aminteşte cel dintîi pe geţi, localizîndu-i cu numele lor etnic exclusiv la sud de Dunăre. În nordul Dunării îi semnalează către est pe sciţi, la Dunărea de Jos spune că nu ar fi cunoscute populaţii, iar către vest vorbeşte de siginni, populaţie probabil de origine iraniană, căreia i se atribuie cimitirele birituale de tip Vekerzug. Plecînd de la această situaţie, Pârvan caută să reconstituie situaţia etno-politică din secolul V a.Chr. cercetând în acelaşi timp şi unii autori mai tîrzii— Strabo, Diodor din Sicilia, Arrian — şi afirmă că în realitate încă din vremea lui Herodot geţii ocupau ambele maluri ale Dunării. Se cuvine amintit că această arie a geţilor este limitată de alte zone etnice bine conturate şi cunos¬cute: sciţii la est, odrizii şi moesii la sud, tribalii şi scordiscii spre sud-vest iar spre nord sînt triburile tracilor nordici încă dominaţi de celţi.

Aşa trebuie sa fi arătat harta etno-politică a dispersiei tracice din stînga fluviului la data cînd Alexandru cel Mare îşi începe incursiunea în teritoriile de la nordul Dunării, dată la care populaţia locală trebuie că era constituită doar ca o formaţie locală, pentru ca mai tîrziu, în vremea lui Lysimah aceasta să se prezinte în plin proces de centralizare avînd un rege — Dromichaites — cu suficientă autoritate şi forţă încît să se opună cu succes armatei macedonene. Regatul acestui basileu local îşi extinde autoritatea asupra unei zone clar delimitate, are în centru o capitală în jurul căreia concentrează o anume putere militară şi politică şi are o forţă economică proprie şi suficientă.

În perioada următoare, pe baza unor mărturii nu întotdeauna credibile, acest proces de concen¬trare a puterii şi de unificare politico-teritorială se accentuează. Odată cu mutarea centrului de greutate politică în spaţiul intracarpatic, procesul de concentrarea a permis autohtonilor să iasă de sub dominaţia celtică şi chiar oprească şi să respingă încercarea populaţiilor germanice de pătrundere spre interiorul Carpaţilor. Maximul acestui proces este atins in timpul marelui rege Burebista, lucru demonstrat de descoperirile arheologice, si care apogeu coincide cu stabilirea centrului puterii, unitare de această dată, în zona munţilor Oraştiei. Perioadei i se opune o etapă de regres corespunzînd urmaşilor lui Burebista şi constînd în revenirea la autonomia locală care însă nu a mai reuşit să anuleze centralizarea puterii, motiv pentru care Decebal, regele erou al dacilor, reuşeşte să reunească mai repede şi se pare mai uşor, triburile dacilor, în încercarea de a face faţă pericolului roman.

Sursele literare ocupa prin analiza lor, pagini numeroase din Getica, alte studii şi încercări de sinteză nu au modificat esenţial elementele schiţate în parte datorită lipsei unor texte care să nu fi fost cunoscute în 1926 cît şi faptului că scrierile cunoscute sunt lacunare sau pastrate în copii tîrzii.

Culturii geto-dacilor îi este consacrat al treilea capitol al lucrării, capitol marcat de analiza riguroasă, proprie autorului, care investighează o paletă largă de căi de accedere la informaţie, de la examinarea aspectelor culturale şi tipologice şi pînă la investigarea manifestărilor de ordin spiritual. Întregul tablou întregind o imagine complexă a acestei culturi permiţîndu-ne să concluzionăm ca civilizaţia geto-dacilor a fost o civilizaţie a lemnului, una a fierului şi în acelaşi timp una a ceramicii, depaşind astfel limitele impuse de autor. Pe plan spiritual Pârvan atribuie dacilor o mentalitate nordică, de evidentă origine indo-europeană, mentalitate de concepţie uranică, bazată pe o populaţie agrară şi o aristocraţie militară totul rezumîndu-se într-o religie exclusiv uranică şi henoteistă. Chiar dacă unii autori moderni au amendat întrucîtva această concepţie, faptul că a fost primul care a cules şi analizat o zonă largă de pătrundere în investigarea culturii şi spiritualităţii geto-dacilor, orice nouă abordare a citirii izvoarelor antice, sau o nouă descoperire trebuie să ţină seama de ipotezele formulate în acest capitol şi să se raporteze la reperele acestuia.

Săpăturile efectuate la Piscul Crăsani, împreună cu Ion Andrieşescu, beneficiază de atenţia întregului capitol patru. Cercetările ulterioare au întregit imaginea de bază trasată de Pârvan dar fără sa modifice esenţial concluziile acestuia. Capitala regelui get Dromichaites, antica Helis i se pare lui Pârvan ca fiind foarte probabil localizată aici, pe malul Ialomiţei. Legat de localizarea mai multor dave geto-dace autorul acceptă în mare parte coordonatele din harta lui Ptolemeu.

Analiza toponimelor ce răzbat pînă în vremurile noastre din izvoarele epigrafice şi literare ocupa capitolul cinci, capitol în care se încearcă o reconstituire a situaţiei demografice şi etnografice şi stabilirea pe baza acestor date a mărimii şi întinderii teritoriale a dacilor. Capitolul, privit ca un studiu filologic, stabileşte astfel arealul etno-geografic ocupat de daci, areal oarecum mai restrîns de cercetările ulterioare.

Capitolul şase se ocupă de „vîrsta fierului în Dacia” fiind de departe cel mai amplu şi mai explicit capitol, mai cu seamă prin faptul ca periodizarea culturală folosită de Pârvan este diferită de cea folosită de predecesorii săi dar asemănătoare cu cea folosită şi azi. Concluziile acestui capitol rămîn valabile, în liniile lor generale pînă astăzi, cu toate că epoca La Téne constituie încă un subiect de dezbateri şi controverse. Pârvan îşi însuşeşte schema cronologică enunţată de Paul Reinecke în 1899 şi admite o „întîrziere” faţă de evoluţia civilizaţiilor vestice dar acceptă influenţe vestice—„hallstatiene” şi „veneto-illyre” sau „ale unor elemente nord-italice. Autorul inventariază cu grijă, metodic fiecare aspect al culturii materiale, aşezările, ocupaţiile, tipologia produselor, arhitectura, şi manifestările spirituale ale dacilor, scoţînd în evidenţă fondul autohton. Astfel el dă conceptului de epocă a fierului următoarea definiţie: „material, adică economic, vîrsta fierului începe la noi abia pe la 700; spiritual, adică istoric-cultural, ea începe, totuşi, încă de la anul 1000”. Marele istoric consacră orfevrăriei acestei epoci nu mai puţin de 20 de pagini şi discută aproape toate obiectele de aur cunoscute la vremea sa şi care au putut fi atribuite acestei perioade.

Concluziile închid în chip firesc volumul evidenţiind încercarea autorulul de a strînge la un loc, spre analiză şi comparaţie, toate informaţiiile cuprinse în mai bine de un mileniu şi jumătate de istorie de la epoca bronzului şi pînă la cucerirea romană. Înţelegînd necesitatea cunoaşterii rădăcinilor istorice ale romanismului dunărean, Vasile Pârvan a făcut din cercetarea elementelor tracice o preocupare permanentă, relevînd posterităţii cei peste o mie de ani ai Daciei libere. Pârvan denumeşte în subtitlul lucrării această perioadă ca fiind preistoria Daciei. Informaţiile sau mai bine zis sursele informaţiilor au fost captate din trei direcţii distincte: ştiri literare, date lingvistice şi date arheologice din care primele două sunt adesea incomplete sau disparate, neputînd întotdeauna să fie relevante. În schimb arheologia, prin materialul extras direct din săpături este de departe ancora în trecutul nostru istoric.

Este dincolo de orice dubiu ca în zilele noastre volumul de informaţie este mult mai mare decît la începutul anilor ’20 cînd a aparut această primă mare sinteză a asupra acestei perioade şi tocmai această cantitate mai mare este cea care nu ne mai permite să pronunţăm formulări categorice ci dimpotrivă, prin includerea diverşilor factori de probabilitate se încearcă cuprinderea cît mai fidelă a complexităţii fenomenelor istorice studiate avînd ca scop pricipal delimitarea cît mai strictă a datelor certe de cele cu mai puţine şanse de probabilitate. Pentru interpretarea critică a izvoarelor literare despre geto-daci, Getica lui Vasile Pârvan rămîne o lucrare de referinţă.

Întrega lucrare tratează problema într-un mod nou pentru acele vremi, îmbinînd primele relatări scrise cu rezultatele cercetărilor arheologice, punînd astfel într-o lumină nouă materialele arheologice, fapt ce a permis intuirea unor stări de fapt altfel greu dacă nu improbabil de dedus din simpla cunoaştere a unui izvor literar. Modalităţile prin care arheologia îşi expune rezultatele diferă de esenţial de metodele ce citire şi interpretare critică a unui text dar Getica îmbină fericit ambele procedee de lucru, motiv pentru care rezultatele obţinute, deşi pe alocuri depăşite, sunt încă în vigoare şi azi. Nivelul cercetărilor din prima jumătate a secolului XX a permis formulări categorice dar trebuie relevat faptul că analiza fenomenelor de cultură materială şi spirituală prin prisma izvoarelor scrise a cerut din partea autorului o acribie în ce priveşte cronologia datelor arheologice, lucru de care Pârvan s-a achitat exemplar.

Trebuie semnalată însă predominarea atenţiei acordată izvoarelor literare şi lingvistice în detrimentul celor arheologice, gradul de ipoteză a unor astfel de surse istorice fiind arareori considerat ca atare, utilizînd aceste scrieri ca izvor istoric cu nuanţe diferite. Totuşi el a reuşit să supună atenţiei un material arheologic bogat mai ales legat de spaţiul intracarpatic. O astfel de lucrare nu putea să nu cuprindă tot spectrul surselor de informare: literare, epigrafice, arheologice, topografice, onomastice şi numismatice. Integrarea izvoarelor numismatice în studiul ultimei jumătăţi de veac din mileniul anterior erei noastre a fost o noutate căci a relevat faptul că integrarea fenomenului monetar în cadrul vieţii economice este mai mult decît necesară pentru înţelegerea vastităţii culturii materiale şi spirituale. Analizarea fenomenelor economice a constituit o preocupare permanentă a autorului şi ia permis acestuia să introducă, în chip firesc, descoperirile monetare, în complexul economic şi cultural al ultimei perioade cuprinse în Getica.

Paleoetnologia a fost un alt izvor de informaţii din care Pârvan a extras numeroase date care i-au permis sa explice în detaliu modul de viaţă, tipul de cultură şi nivelul de civilizaţie al prototracilor, tracilor şi geto-dacilor. Raportarea la alte popoare şi populaţii contemporane şi învecinate, unele, cum sunt grecii şi romanii, cu un stadiu de civilizaţie superior i-a îngaduit să reconstruiască pînă la nivel de detaliu o multitudine de aspecte culturale. Acest mod de abordare, folosind atunci cînd materialul cercetat a îngaduit, raportarea la realităţile satului românesc, încă suficient de arhaic pe vremea sa, l-au autorizat să sublinieze caracterul predominant ţărănesc al culturii spaţiului carpato-dunărean, caracter moştenit încă din neolitic şi păstrat chiar după cucerirea romană. Conservatorismul şi tradiţionalismul milenar al civilizaţiei ţărăneşti dacice, apoi daco-romane, este adesea subliniat : “ …civilizaţia getică Laténe se va păstra—prin populaţia de la ţara—şi pe dedesuptul celei romane…”. Cercetarea locuinţelor în strînsă legătură cu mediul natural au permis conexiuni între tipurile de locuinţe şi condiţiile de mediu geografic.

Continuitatea culturii traco-geto-dacilor este urmărită prin toate formele de manifestare: aşezări, locuinţe, inventar casnic, ocupaţii, alimentaţie, meşteşuguri, artă, cunoştinţe, religie, arme, organizare militară, obiceiuri, mitologie, credinţe, rituri, ritualuri, viaţa de familie. Cumularea tuturor datelor venind dintr-un spectru atît de larg au făcut posibilă teza privitoare la sedentarismul geto-dacilor, caracter reflectat şi în aspectele privitoare la instituţiile militare.

Opera lui Vasile Pârvan a jucat un rol esenţial în încercarea de reconstituire istorică a culturii geto-dace şi mai ales de încadrare a acestei istorii în întregul complex istoric european atît ca metodologie cît şi ca apartenenţă etno-geografică.

În volumul I din Istoria Romanilor, publicat în 1936, Nicolae Iorga, foloseşte noţiunea de protoistorie, pe care o suprapune peste epoca metalelor, noţiune prezentată ca o idee generală în istoriografie. Totuşi acest termen este cel puţin introdus în circuitul istoriografic sau mai bine zis în uzul cercetătorilor români de Pârvan care constată: “…acum trei ani, cînd am început cercetările pe teren privitoare la protoistoria daco-getică, nu exista deci, în nici o limbă, nici o carte utilizabilă, de informaţie şi de orientare generală ştiinţifică asupra subiectului. Am reluat dară lucrarea de faţă aproape fără nici o putinţă de sprijin pe lucrări precedente”. Perioada intermediară între preistorie şi istoria probată cu mărturii scrise, corespunzând epocii metalelor, supranumită protoistorie, este, în viziunea lui Pârvan, sinonimă cu istoria geto-dacilor, etapă istorică relevată monumental în Getica.

Ca şi monografie istorică lucrarea nu foloseşte forme verbale pretenţioase, limbajul utilizat, deşi îmbracă întotdeauna aspecte de specialitate, este cursiv şi lapidar, întrerupt uneori de enumerări şi comparaţii, stabilind astfel diferenţieri în structura obiectelor arheologice cît şi în manifestările spirituale ale populaţiilor stravechi.

Din numărul mare de idei şi noţiuni istorice cuprinse în opera sa, nu au rămas valide toate, unele fiind amendate odată cu progresul cercetărilor ulterioare. Astfel rolul deosebit al elementelor culturale celtice în dezvoltarea civilizaţiei dacice a fost mult diminuat de către investigaţiile istorico-arheologice de mai tîrziu. Acest aport cultural vest-european a fost supralicitat de către autor uneori în detrimentul influenţelor sud-dunărene, elenistice în speţă. Impresionat de amploarea metalurgiei fierului din Dacia, Pârvan, plecînd de la observaţia corectă în esenţă, că celţii dezvoltaseră deja pînă la nivelul de artă, prelucrarea metalelor, şi marcat de simbioza celto-dacică, atribuie celţilor rolul unic de mentori ai dacilor, nu numai privitor la meşteşugul prelucrării fierului ci întreagul progres evoluţie a civilizaţiei geto-dacice. Dacă referitor la influenţele irano-scitice se poate cădea de acord asupra preluărilor influenţelor artistice, în special arta toreutică, asupra metalurgiei fierului, chiar dacă începuturile acestei metalurgii se datorează celţilor, foarte curînd dacii îşi gasesc propria cale, adaugînd la moştenirea celtică noi tehnici şi cunoştinţe de prelucrare, rezultînd produse finite de o calitate superioară.

Problema scitică este tratată prin importanţa ei în două capitole din dorinţa de a stabili cît mai exact locul ocupat de artefactele scitice în cadrul preistoriei ariei carpato-dunărene şi mai cu seamă în aria intracarpatică. Descoperirile cu caracter scitic din vremea sa erau mult mai puţin numeroase decît cele de care dispunem acum dar i-au permis să interpreteze ansamblul acestora şi chiar să ofere soluţii asupra unor aspecte, soluţii rămase valide şi la o jumătate de veac de la scrierea Geticei. Cele două concluzii principale care se desprind din cercetarea comparată a antichităţilor scitice cît şi a culturii locale sînt faptul că populaţia autohtonă se delimitează categoric de elementul iranic infiltrat iar “enclava scitică” nu a reuşit să disloce nimic din cursul civilizaţiei traco-dacice sfîrşind prin a fi asimilată. Oricare analiză aprofundată şi care respectă realităţile arheologico-istorice va constata că cel puţin concluziile principale ale lui Vasile Pârvan în chestiunea sciţilor rămîn la fel de valabile.

Problematica religiei daco-getice nu putea să nu îl atragă pe savant, care deşi grevat de caracterul lacunar şi adesea echivoc al surselor literare, defineşte religia geto-dacă drept una hedonistă, alegînd astfel o cale de mijloc. Putem spune astfel că geniul marelui învăţat a intuit faptul ca puţinătatea datelor nu permit reconstituirea componenţei panteonului dac, iar soluţia intermediară pe care a ales-o s-a dovedit prolifică pentru cercetările ulterioare generînd noi perspective asupra caracterului şi importanţei religiei în universul spiritual geto-dac. Totuşi el relevă caracterul urano-solar, stabilind poziţia zeului suprem şi face legătura dintre acest zeu, modul de adorare şi caracterul extrem de spiritualizat al credinţelor geto-dacilor, caracter extins pîna la limita ascetismului.

Chiar dacă multe din părerile şi opiniile exprimate de savant sunt greu de acceptat, la fel de adevarat este că, în ciuda volumului de date şi cunoştinţe mult mai mare, nici astăzi cercetătorii nu au ajuns la un consens general în ce priveşte caracterul religiei geto-dacilor, lucru care face din temele abordate cu temeritate de autor să facă încă obiectul unor aprinse dispute ştiinţifice.

Unul din meritele cele mai mari ale savantului este însă acela că el a înteles printre cei dintîi importanţa cunoaşterii istoriei vechi a României, într-o perioadă dominată de cercetarea epocii romane, meritul fiind cu atît mai mare cu cît a trebuit să îşi organizeze cercetările, să definească metode noi de investigare arheologică, a trebuit să îşi formeze colaboratori, să întemeieze am putea zice, o şcoală de arheologie “ un adevărat Colegium Archaeologicum Dacoromanum” cum s-a exprimat chiar Pârvan, şcoală ale cărei rezultate ne îndreptăţesc să spunem că a continuat cu succes munca maestrului.

Getica este nu numai o lucrare de sinteză ci una de o îndrăzneală genială, o operă întemeiată pe o îndelungată şi atentă revizurie a textelor antice şi pe o analiză critică a datelor glotologice, toponimice şi onomastice, avînd meritul să includă întreg materialul arheologic protoistoric, de la Dunărea de Jos, cunoscut la vremea sa. O astfel de lucrare nu putea fi scrisă decît lipsindu-se de prejudecăţi, respecînd întotdeauna adevărul istoric neafectat de conjuncturi sociale sau politice. Uriaşul volum de muncă depus, puterea de sinteză, intuiţia, vasta sa erudiţie au avut ca şi consecinţă o realizare de pionierat pentru care întreaga istoriografie, românească şi nu numai trebuie să îi fie recunoscătoare.

Vasile Pârvan a aparţinut curentului de înnoire din prima jumătate a veacului trecut, de purificare profesională, de înaltă ţinută ştiinţifică, fapt ce a permis ca la mai bine de 60 de ani de la scrierea operei sale de căpătîi, concluziile sale îşi menţin trăinicia, astfel încît nici o lucrare de referinţă care reaia una sau mai multe din problemele abordate de el mai înainte să nu îşi permită să nu îl citeze.

Dacă antica Getica lui Criton, printr-un concurs nefericit de întîmplări, s-a pierdut, lipsindu-ne azi de informaţii cruciale pentru înţelegerea civilizaţiei geto-dace, iată că printr-un mecanism absolut natural al compensaţiei, avem o altă Getica, poate la fel de relevantă în desluşirea misterelor trecutului nostru îndepărtat. Caracterul ei imuabil rezidă din abundenţa de idei, din multitudinea de direcţii de cercetare noi relevate astfel că putem spune că Getica este un bun patrimonial indispensabil istoriei poporului român.

Bibliografie:

Belcin, Pleşca Cornelia, Unele probleme de etnologie în opera lui Vasile Pârvan, în Carpica, XV, 1983 p. 59

Berciu, Dumitru, Despre personalitatea lui Vasile Pârvan ,în Carpica, XV, 1983 p. 21

Berciu, Drăghicescu Adina, Vasile Pârvan şi studiile sale de istorie medievală românească , în Carpica, XV, 1983 p.51

Boroneanţ, Vasile, Vasile Pârvan, fondator al şcolii de arheologie româneşti

Cantemir, Traian, Vasile Pârvan, literat , în Carpica, XIV, 1982 p. 23

Daicoviciu, Hadrian, Daco-geţii în opera lui Vasile Pârvan, în Carpica, XV, 1983 p.31

Dumitraşcu, Sever, Vasile Pârvan şi Universitatea din Cluj (Aspecte arheologice), în Carpica, XXIII/1, 1992 p. 41

Florea, Vasile, Vasile Pârvan, teoretician al istoriei,în Carpica, XIV, 1982 p. 15

*** Istoria românilor, vol. I, editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

Mitrea, Bucur, Izvoarele numismatice în opera lui Vasile Pârvan, în Carpica, XV, 1983 p. 39

Pârvan, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, editura Meridiane, Bucureşti, 1982.

Vasiliev,Valentin, Problema scitică în opera lui Vasile Pârvan, în Carpica, XV, 1983 p. 51

Vulpe, Radu, Vasile Pârvan, creator de şcoală ştiinţifică, în Carpica, XIV, 1982 p. 7

Vulpe, Radu, Amintiri despre Vasile Pârvan, în Carpica, XV, 1983 p. 27

Ursachi, Vasile, Vasile Pârvan şi Davele de pe Siret, în Carpica, XXIII/1, 1992 p. 125

Suceveanu, Alexandru, Cercetările lui Vasile Pârvan de la Histria, în Carpica, XXIV, 1993 p. 17

Zub, Alexandru, Pe urmele lui Vasile Pârvan, editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983.

Zub, Alexandru, Vasile Pârvan, Corespondenţă inedită din vremea studiilor 1904—1909, în Carpica, I, 1968 p. 281

Zub, Alexandru, Vasile Pârvan, Preocupări bibliografice şi documentaristice, în Carpica, I, 1968, p. 329.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: