Tulnicul, instrument dacic?

de Chemarea Dacilor la 24 septembrie 2011

La întrebarea din titlu cunoscuta tulnicareasa Maria Ana Gligor are un raspuns pe care îl rosteste fara ezitare: “Tulnicul este din mosi-stramosi; este un instrument arhaic, de pe vremea dacilor, facut de oameni simpli, oameni ai padurilor, oameni care au gasit solutia de a-l face (…) pe lemn sa cânte.”

 Ce este tulnicul

Considerat un adevarat simbol al Tarii Motilor, tulnicul este un instrument muzical traditional a carui origine coboara în vremuri stravechi si care face parte din mostenirea culturala a poporului român. De obicei, în trecut la acest instrument cântau nevestele si fetele, anuntând evenimentele din cadrul familiei sau din comunitate.

Conform Dictionarului de termeni muzicali (DTM) si a Tezaurelor terminologice din cadrul Institutului de Memorie Culturala (cIMeC.ro), tulnicul este un instrument aerofon, cu forma tubulara, deschisa la ambele capete, care produce sunete muzicale cu ajutorul curentului de aer dirijat prin interiorul sau. Tulnicul reprezinta unul dintre cele cinci tipuri de bucium, întâlnite pe povârnisurile de miazazi si de rasarit ale Carpatilor, în muntii din nordul tarii si din Muntii Apuseni. În general, instrumentele din familia buciumului se prezinta sub forme tronconice drepte, curbate sau rasucite, realizate din fier, lemn sau scoarta de tei, lemn de brad sau din scoarta de cires.

Artizanii din Tara Motilor, precum Aurel Mocan si Nicolae Belei, spun ca tulnicele realizate de ei pentru interpreti sunt facute numai din lemn de molid, cu lungimea variind între 1,5 m si 3 m. În alcatuirea tulnicului intra doua doage lustruite, lipite cu rasina si fixate cu cercuri de jneapan, de salcie sau de brad.

 Tulnicul în viata motilor

Dupa legile nescrise ale motilor, cu aproximativ o suta de ani în urma, în casa fiecaruia se gaseau doua-trei tulnice, la care stia sa cânte întreaga familie. Localnicii folosesc si acum tulnicul atât ca instrument muzical, cât si ca mijloc de comunicare, substituind cu succes înca telefonul mobil în satele risipite prin munti. Pentru cel de-al doilea rol practic al tulnicului, utilizatorul trebuie sa stie atât cântarile specifice, care anunta plecarea la diferite munci si etapele de lucru, cât si pe cele destinate unui eveniment major din viata omului si a comunitatii: nastere, botez, nunta sau deces. În trecut sunetul sau punea pe fuga animalele de prada sau anunta primejdia unui razboi, iar pe timp de pace înlocuia dangatul clopotelor de biserica, anuntând sarbatorile crestinesti.

Din ce în ce mai rar astazi, glasul tulnicului suna a praznic sau a dor, pe care unii singuratici sau îndragostiti si-l mai împartasesc peste munti si vai, cântecele si chemarile lor amintind de glasul apelor, de strigatul fiarelor sau de freamatul padurii.

 Cum începe lemnul sa cânte

Alegerea materiei prime

Un artizan autentic spune ca, de fapt, lemnul nu înceteaza niciodata sa cânte: în padure arborele “viersuieste” la fiecare adiere de vânt, iar când se preschimba în tulnic, glasuieste bucuria, tristetea sau dorul din sufletul omului. Fiecare dintre putinii fauritori de tulnice, traitori pe meleagurile Apusenilor, are câte un secret de transmis celor tineri, dar si regretul de a-i vedea pe acestia cum întorc spatele traditiei, în favoarea tentatiilor tehnologiei.

Primul lucru pe care trebuie sa-l stie viitorul mester de tulnice este alegerea materiei prime pentru instrument. Lemnul trebuie sa fie neaparat de molid, pentru ca trunchiul arborelui si ramurile sale cresc drept. Unii batrâni sustin ca lemnul cel mai bun se gaseste în “fulgeris”, adica pe înaltimi, unde tuna si fulgera mai des. E o taina care spune ca ramura din care se va naste viitorul tulnic nu trebuie sa auda glas de izvor. La vremea cuvenita initierii, mesterul dezvaluie ucenicului un secret: copacul crescut între stânci are fibra mai deasa, este mai moale si se lucreaza mai usor. Se alege creanga cea mai neteda, fara noduri, iar lemnul sau trebuie sa rasune, sa aiba rezonanta, când este lovit cu securea.

Uscarea si scobirea lemnului

Dupa ce lemnul tulnicului a fost ales din padure, acesta se curata de coaja si se ciopleste în opt muchii, lasându-se apoi la uscat, la temperatura camerei. Uscarea la soare nu este recomandata, întrucât forteaza si crapa lemnul prin rapida evaporare a apei. Urmeaza “florirea” sau “vasalirea” lemnului, cum spun artizanii, operatie prin care se lustruieste fata viitorului instrument cu mezdreala (n.n. cutitoaie). Dupa slefuire, se despica lemnul pe lungime cu ajutorul unui “firez”, fierastrau cu dinti mici, apoi se scobeste miezul cu mezdreala speciala, pâna se obtin doua doage perfect egale. Se da apoi forma mustiucului cu ajutorul unui cutit tesit la vârf.

Lipirea si cercuirea doagelor

Cele doua doage ale tulnicului se lipesc cu rasina de brad, apoi se cercuiesc prin dubla înfasurare cu nuiele subtiri de jneapan, sectionate pe lungime. Acestea sunt culese primavara, când au mai multa seva în interior, permitând aderenta la suprafata tulnicului. Crengile de jneapan sunt preferate, întrucât se despica perfect în doua, ceea ce este mai greu în cazul nuielelor de salcie sau de brad.

Împodobirea tulnicului

Faurirea instrumentului se încheie cu “împistrirea” sau decorarea si lustruirea finala. “Împistrirea” se realizeaza cu sabloane de fier încins, cu aparatul de pirogravura sau, mai rar, prin pictarea unor motive geometrice si florale. În trecut aceasta îndeletnicire era încredintata copiilor si adolescentilor, ca “sa prinda gustul” pentru mestesugul fauririi tulnicului.

Mesterii spun ca tulnicul cel mai bun, cu cel mai tulburator si frumos “glas”, care “sa te sece la inima”, trebuie sa aiba o lungime cuprinsa între 2,80 m si 3 m. Construirea unui instrument cu astfel de caracteristici dureaza doua-trei zile si, de obicei, este destinat tulnicarilor care stapânesc bine arta cântatului. De asemenea, inainte de fiecare cântat, instrumentul trebuie pregatit prin udarea lui cu apa, ca sa ramâna etans. În trecut ciobanii udau tulnicul si cu zer din brânza de oaie sau de vaca. Altfel, lemnul tulnicului putea sa crape din cauza rezonantei, iar cercurile sa se dezlipeasca si sa cada.

 Cântecul de tulnic

Interpretii spun ca nu este usor de cântat la acest instrument, întrucât necesita forta fizica si o tehnica anume; se impune cunoasterea anumitor linii melodice si a unor semnale specifice. Conform obiceiului din mosi-stramosi, cântarile, dar mai ales chemarile sunt interpretate pe rând de catre o singura tulnicareasa, pentru a se transmite corect mesajul. Daca sunt mai multe tulnicarese, ele pot cânta împreuna acelasi cântec sau pot cânta pe tonuri, cu un singur tulnic-solist. Fiecare instrument are un sunet aparte, în functie de lungimea sa si de calitatea lemnului din care este cioplit. De aceea, pentru cântarea de grup se impune acordarea tulnicelor, prin taierea din trunchiul lor a unor segmente cu grosimea de 1-2 cm pâna se obtine tonalitatea dorita. Dintre cântecele specifice de tulnic, cele mai cunoscute la ora actuala sunt “Sipotul”, cântec cu sunete marunte, precum clipocitul apei de izvor, “Cântecul Iancului”, “Chemarea de pe Muntele Gaina”, “Chemarea dragutului”, “Citireana”, “Chemarea vitelor la munte” etc.

Tulnicul în meloterapie

Unii mesteri si interpreti din vechea generatie sustin ca instrumentul, prin vibratia sa melodica, poate vindeca si anumite boli. Ei spun ca batrânii din trecut stiau multe lucruri despre acest fapt, asa cum stiau si despre descântecele si leacurile cu plante medicinale.

 Maestri tulnicari

Maria Ana Gligor este una dintre cele mai cunoscute tulnicarese din tara, care s-a nascut în 1947, în localitatea Segaj, comuna Vidra, judetul Alba. Înca de la vârsta de sapte ani, a învatat sa cânte la tulnic întâi de la mama sa, Lucretia Vâlcea, apoi de la vestitele tulnicarese ale zonei Iosana Bud, Maria Toader si Saveta Petichii. “Ca sa cânti la tulnic”, marturiseste ea, “e musai sa ai dragoste pentru tulnic si cântecele de tulnic, care au o vraja deosebita. Sa ai inima si suflet de moata”.

Artista si-a perfectionat arta interpretarii de-a lungul celor peste 40 de ani de cântat la acest instrument traditional, obtinând aplauze si premii la festivaluri de folclor din tara si din strainatate. A cântat la festivalul de pe Muntele Gaina, la Tebea si la Teatrul National din Bucuresti, precum si la festivaluri de gen din strainatate sau spectacole pentru românii din diaspora. În anul 2001, cu sprijinul Uniunii “Muntii Apuseni” a pus bazele grupului de tulnicarese “Apuseni”, în scopul conservarii traditiei prin atragererea tinerelor talente. La ora actuala traditia continua în familia Mariei Gligor datorita nepoatelor sale, Marcela Gligor, Geanina si Crinela Onetiu.

Tulnicele artistelor sunt realizate de catre artizanul Aurel Mocan, mot din localitatea Patrahaitesti, comuna Arieseni, judetul Alba.

Mihai Duma este tulnicar mot din Vidra, judetul Alba si prim-solist al celui mai talentat grup de tulnicarese din tara, grupul “Avram Iancu”, condus de Elena Pogon.

O parte din repertoriul celor doi tulnicari, Maria Gligor si Mihai Duma, a fost salvat recent prin înregistrari audio si video, spre atragerea generatiilor mai tinere catre vechea traditie a Apusenilor, traditie ce se cere continuata si studiata deopotriva.

Povestea instrumentului l-a sedus si pe regizorul Marian Crisan care, împreuna cu operatorul Vadim Hâncu a transpus-o în “Tulnicul”, singurul scurtmetraj de autor pe aceasta tema, realizat cu scopul de a sprijini si a promova proiectele culturale din zona Muntilor Apuseni.

Cu toate acestea, tulnicul ramâne un instrument fara o istorie scrisa, bine documentata. În timp ce profesorii si cercetatorii Universitatii din Edinburgh, Scotia, pun la punct ultimele detalii ale reconstituirii lituus-ului, un instrument asemanator, iesit din uz acum 300 de ani, pasionatii de tulnicul Tarii Motilor asculta povestile batrânilor artizani si tulnicari, despre modul cum au deprins mestesugul de la mosii lor, iar mosii, de la mosii lor.

Istoria tulnicului se pierde în negura vremurilor, cînd, probabil, dacii liberi sau cuceriti mai vietuiau pe aceste meleaguri. Iar povestea lui cântata se poate risipi în neant odata cu cei care îl fauresc si îi dau glas acum, adevarati detinatori ai comorilor de traditie si spiritualitate din inima Apusenilor. De aceea, istoria tulnicului trebuie scrisa cât înca maestrii sunt printre noi.

C. Marcu

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: